E ușor să-ți fie frică de pe canapea sau de pe scaunul de la birou

Posted by on Sep 23, 2016 in Blog, Pasiune pe 2 roți, Travel | 8 comments

E ușor să-ți fie frică de pe canapea sau de pe scaunul de la birou

E ca atunci când ți-e frică de străini, pentru că nu-i cunoști. Sau de un examen, pentru că nu știi ce o să se întâmple. Sau mă rog, de orice simți că nu ți-e sub deplin control. Deși, dacă aș fi rea, te-aș întreba exact pe care părți ale vieții tale crezi că le ai complet sub control? Dar nu sunt, așa că o să-ți spun în schimb de ce scriu articolul acesta acum.

Fix înainte să plec mi-am luat o vorbă grea de la cineva, grea cât o palmă, vorbă care, după șocul inițial, am realizat că nu însemna decât „mi-e frică pentru tine”.

Traducerea română- română a fost după vocabula: „ești tâmpită”.

Nu, nu era acel ton vag invidios care zice – „mamă, ce nebună” ci, frust, însemna chiar prost, idiot, nerod. Fix ca la dicționar.

Știu și eu că nu-i ușor să îți spună o persoană apropiată – „știi, mă duc singură într-o călătorie. În Albania, printre altele. Pe motor.”
Sigur, dacă ești băiat, te sui pe motocicletă și pleci, lumea se uită admirativ, „uite și ăla, dom’le, e bărbat adevărat!” Dacă doamne-ferește ești femeie și ai aceeași pasiune, răspunsurile sunt:
„Ești nebună!”,
„De ce te duci singură, n-a vrut nimeni să vină cu tine?”,
(nu, dar te-ai gândit că poate eu am vrut singură?)
Și deja clasicul – „ești tâmpită!”.

Oh, wow! Și eu care nu credeam în discriminare.

Sigur că aveam și eu îndoielile mele, uite, spre exemplu, cred că cel mai bine am zis aici, anul trecut, înainte de o plecare mult mai scurtă, în Grecia, cum s-a simțit.
Acum, întoarsă cu bine din tura prin Balcani, nu mi se mai pare nimic de speriat, ba, de-abia aștept la anul să plec în altă direcție. Poate Georgia? Poate în jurul Mării Negre? N-o fi la anul, o fi mai încolo, dar acum știu că pot.

Înainte de a porni la drum însă, replica aceea mi-a picat tare prost. Eram cu câteva ore înainte de plecare. Oare sunt? Tâmpită, adică. Oare mă supun la riscuri mai mari decât pot duce?

Norocul meu mare e că nu mama e cea care mi-ar zice vreodată așa ceva. Ea are încredere în mine, mă înțelege, simte dorul ăsta crunt de ducă din mine care mă macină și, chiar dacă în sufletul ei de mamă se îngrijorează pentru mine, totdeauna mă încurajează. Asta-i bine. La fel și prietenii (merci Alexa, Roxana, Dragoș…)

Dar tot am plecat într-un vârtej negru de gânduri și spaime cețoase despre toate lucrurile care pot merge prost într-o călătorie. Pentru că, spusă dintr-o spaimă a altcuiva, vorba asta – „ești tâmpită” – vorbea exact pe limba tuturor fricilor din mine, pe care a trebuit să le las în urmă, să le amuțesc, ca să pot pleca.
Știu deja foarte bine ce pot face, știu cât să-mi împing limitele, iar când le îmbrâncesc mai încolo decât știam că e bine, mă surprind deseori cu bucurie că uite! m-am descurcat!
Așa că am plecat.
Dacă vrei, poate ăsta-i singurul lucru asupra căruia într-adevăr avem control: deciziile pe care le luăm, după ce am judecat consecințele cât ne pricepem de bine.

Ei iaca, ăsta-i singurul adevăr pe care îl am – dacă decizi să pleci (insert verb here*), indiferent ce-ți spun ceilalți, tu du-te. Tu știi cel mai bine cât poți duce în materie de riscuri, oboseală, atenție, buget, cărat – dacă pleci cu ceva în spinare, mers – dacă mergi pe jos, sănătate, etc. Sigur, ai grijă, nu te pune în situații periculoase, bunul simț** pe care îl aplici acasă funcționează și pe alte meleaguri.

-Dar de ce Albania?? De ce vei să te duci acolo?
-Păi uită-te și tu în poze, ce frumos arată!!
-Da, dar oamenii sunt urâți!!
(probabil a se citi – răi).

Oh. Serios?

Disclaimer: ceea ce urmează NU este vreo încercare de a te convinge că toți oamenii sunt buni, că totul e roz pe lume și că n-ai de ce te teme. Nicidecum. Însă, oamenii sunt ca mine și ca tine, iar unii dintre ei sunt răi. Nu-i musai să-i întâlnești fix pe aceia, uneori e suficient doar să fii atent. Ceea ce urmează e doar o convingere care se înfiripă în mine că oamenii sunt în general buni, de treabă și că în general tind să ajute călătorii.
Și mai mult decât atât, am convingerea expresă că doi oameni, indiferent ce limbă vorbesc, dacă vor să se înțeleagă, se vor înțelege.

cu doamna din SarajevoDe ce?

Pentru că, în călătoria mea, am întâlnit în fiecare punct pe unde-am oprit pe cineva care sau m-a ajutat cu ceva, sau mi-a dat un sfat, sau mi-a făcut un cadou, cât de mic. Erau oameni de pe drum, ca mine, călători, sau localnici.

În Skopje am avut un ghid care face Free Walking Tours, adicătelea pe timpul și știința lui plimbă turiști și le povestește despre orașul său, cu istoria și arhitectura lui. Sigur, e normal să lași un bacșiș la sfârșit, dar unii oameni sunt nesimțiți și nu lasă. Însă Mika, ghidul nostru, vine și a doua zi să-ți povestească cu același drag despre orașul lui.
Tot în Skopje m-am suit la Millenium Cross cu telecabina, și pentru că am avut de așteptat până să ne dea drumul pe fir înapoi la vale, am stat de vorbă cu un tânăr care mi-a arătat pe harta Macedoniei pe unde e cel mai bine să mă duc spre Ohrid, mi-a spus în ce stare sunt drumurile și, fie și numai din asta, m-a încurajat să continui.

Lângă Skopje, în canionul Matca, l-am cunoscut pe Alessandro, macedonean care lucrează șofer de camion în Italia (ce să vezi, în italiană am conversat). Inițial m-am crispat un pic când am văzut că face schimb cu conducătorul bărcii cu care voiam să fac o plimbare în canion. Apoi am înțeles: știa că am drum lung, barca urma să mai aștepte până mai veneau alți participanți, și el s-a oferit să mă ducă mai devreme ca să nu pierd prea mult timp pe apă, când eu aveam de mers cu motorul.

Tot prin Macedonia am oprit la o terasă pe margine drumului, pentru un burek și-o cafea pe post de prânz. Doi localnici de la masa vecină, Ivan și Stanko, au fost așa impresionați că eram fată singură pe motor, la drum, că s-au oferit să-mi plătească nota și-apoi am stat la o semi-conversație într-o vagă engleză presărată cu niște cuvinte în română („ce faci, bine?”). Cu ei a fost mai nasol că păreau că mă plac așa de tare că m-ar lua acasă. N-a fost cazul, am plecat.

În primul camping din Albania, am găsit un olandez, Roy, plecat pe motor de vreo 4 săptămâni prin Europa. A vrut să se ducă în nord, dar când a văzut că urmează două săptămâni de ploaie a cotit-o înapoi spre sud. Așa că ne-am întâlnit când eu tocmai intram în Albania, iar el urma să iasă din țară. Am împărțit o sticlă de vin, povești despre motoare, m-a speriat îngrozitor despre cum a făcut el în 9 ore (cu un Harley Davidson) numai 40 de kilometri de drumuri fără asfalt prin Albania. Apoi mi-a spus: „dacă vezi că se strică drumul, întoarce-te!”. Bineînțeles că nu l-am ascultat. Ah, și mi-a dat o pătură împrumut, că mi-era frig în cortul meu cu sacul de vară.

În celălalt camping din Albania, gazdele, Linda și Alexander, nu știau ce să-mi mai dea să-mi facă șederea mai plăcută. Pentru că știam că-mi fusese frig cu o noapte înainte, am cerut din start o pătură. Am primit… un urs, ceva imens și bleu care până la urmă a stat sub mine pe post de saltea, că nu mai eram la poalele munților la frig, ci la mare și era plăcut și cald. Asta și cafeaua cu gheață, apa rece când am venit, când am plecat, tot ajutorul lor și cât de săritori erau, m-au uns pe inimă.
Pot să zic că am avut și covor sub cort, să nu mi se pară tare?

Mai încolo, pe coasta mării tot în Albania, am găsit o terasă, sub terasă un loc splendid de înotat în mare. Dar ce mă fac, că eu eram în haine de moto. Discuția cu chelnerul a fost simplă:

Pot să las și eu astea aici cât mă duc să fac o baie?
-You want to take a bus?
-Not a bus, a bath!

Am lăsat tot, cască, echipament, acte, bani, hărți, telefon, tot ce aveam asupra mea și nu constituia costumul de baie. Le-am găsit exact la fel.
La altă terasă, în Dhermi, tot Albania, am oprit complet neinspirat pentru un pipi mic și sincer. Prea târziu mi-am dat seama că mă oprisem în fața unei patiserii cu vitrină, în care clienții și străinii nu au acces. Atât că apucasem să întreb dacă se poate. S-a putut. Au ieșit de-acolo, au deschis două lacăte la o ușă de garaj, doar ca să-mi dea voie să mă duc unde aveam treabă. Bineînțeles toate bagajele și echipamentul mi-au rămas pe motor.

În mijlocul pădurii, pe cel mai greu drum din Albania, obosisem și mi-era foame. Curbele erau infinite, și chit că asta e scopul oricărui motociclist plecat la drum, simțeam că nu mai pot. M-am oprit la o pensiune, undeva înainte de Leskovik, unde am mâncat un miel excelent și o salată caldă.
Pe lângă mâncare, pentru că mi-era teamă de ce mă așteaptă în continuare pe traseu, am primit indicații exacte de drum, variante (dacă vreau să mă duc prin Grecia și să scurtez o oră jumătate, și cât mai durează până la asfalt perfect). Mai mult de-atât, tânărul cu care mă conversam mi-a scris în albaneză pe un bilețel cum să întreb unde e „drumul nou” din Leskovik, în caz că nu mă înțeleg cu localnicii în engleză.

În Gjirokaster am găsit un cuplu de italieni, opriți să bea o gură de apă. M-am oprit lângă ei și… surpriză, am vorbit doar în engleză (așa pornisem, și cumva n-am reușit să mă mai redresez și să le zic două boabe în italiană). Regret! Oricum, am primit o hartă din Muntenegru. Ei veneau de-acolo și nu le mai trebuia.

Iar în Muntenegru, pe un drum  dificil pe marginea lacului Skadar, m-au „salvat” doi polonezi și ei pe motoare, Tomas și Romek. Am mers împreună cu ei bucata aceea de drum și așa, de câte ori apărea vreo mașină din față, aveam timp să reacționez, să frânez și să mă trag pe dreapta, ca să avem loc toți (pe un drum de aproape o bandă). Ba am primit și asta de la ei. Mulțumesc, dragilor!

În Lovcen – Robert, un  canadian trecut bine de prima tinerețe, și de-a doua chiar, împreună cu ghidul său croat făceau o tură pe motociclete prin parcurile naționale ale Muntenegrului. Am primit din nou indicații de drum (le păstrez pentru data viitoare că n-am apucat) și un mic cadou – un șnur de chei.

În Durmitor am găsit primii români, o gașcă faină plecați pe motoare pentru… rafting! Ce nebuni frumoși! Am schimbat păreri despre traseu și considerații meteorologice, și m-au înmuiat de tot când am aflat că știau de Slowride.

Mai am exemple din acestea de aș putea să continui până mâine. Chelnerul din Bosnia care mi-a zis să iau o pauză și mi-a oferit o cafea (gratis) pentru că mă mușcase o albină, italienii care mi-au plătit parcarea în Mostar (eu le-am oferit smochine că altceva n-aveam), oamenii care se ofereau să-mi facă poze cu aparatele mele pentru că vedeau că sunt singură.
Iar printre cele mai dragi amintiri e doamna din poza de mai sus, de la cazarea din Sarajevo, care nu vorbea o boabă de limbă cunoscută de mine, dar era atât de bucuroasă să mă vadă pregătindu-mă, a stat cu mine și mi-a povestit ceva care cred că însemna că ei îi e frică și pe bicicletă, și că ce curajoasă sunt eu.
Așa zice vorba din popor, că să fii curajos nu înseamnă să n-ai frică, ci să treci peste ea.

Ți-e frică de oameni? N-ai de ce, sunt în general fix ca oamenii din jurul tău, de pe stradă, presupun că de aceia nu ți-e frică. Ți-e frică de necunoscut? Păi toată viața, începând din fix următoarea secundă, e o mare necunoscută. E mai ușor să-ți fie frică de acasă, de pe canapea, imaginându-ți toate nenorocirile lumii care ți se pot întâmpla. Dar culmea e că, dacă se întâmplă ceva, tot oamenii de la fața locului te vor ajuta, nu prietenii de-acasă, că n-au cum, săracii.

E mai greu însă să-ți fie frică de pe drum, când începi să realizezi despre ce e vorba de fapt.

Ilustrarea articolului a fost via © Loganban | Dreamstime.com – Young Man Burying His Face In Old Sofa Photo

_______
* înlocuiește cu orice verb care descrie acțiunea pe care vrei s-o faci. Că poate nu e vorba despre plecat.
** common sense

Dacă ți-a plăcut încearcă și:

În căsuțe colorate aveau case alți pitici
Traseu prin Iași în zece pași
Despre oameni și cai
468 ad

8 Comments

  1. Felicitări pentru călătorie și pentru curaj. Ține-o tot așa. Emi. Galați

  2. Dragă Emil, un mare mulțumesc! Așa intenționez s-o țin 😀

  3. Auzi, Ino?! Stii cum e asta cu frica de pe canapea? Ca atunci cand ești motociclist, dar mergi pasager. Vezi al dracului de multe și îți imaginezi și mai multe și nu poți face nimic în privința asta și te sufoci de panică.
    Fiindca n-ai ce face cu atâta energie și imaginație. 😀
    După ce ai plecat la drum, nu prea mai e mult loc de spaime. Că ai un picuț de treabă: să te ții întreg, vesel și sănătos.

  4. La naiba. Mi-ai sumarizat articol de trei pagini în 6 rânduri.
    PS – merci de încurajări!

  5. Felicitari si bine ai revenit! Intersant articolul! Il astept pe cel din Georgia, Armenia, Azerbaidjan … 🙂

  6. … ceva ca în Legendele Toamnei, unul dintre favoritele mele !

  7. @Motzok: merci, să vedem, să trăim până la anul… și să reușim să plecăm atâta timp 🙂
    …Cât despre Legendele Toamnei, mă tem că n-am prins referința, în afară că era Brad Pitt tânăr nu mai știu mare lucru…

  8. Hai să sar și eu cu un cancioc de mortar la edificarea temeliei. Adică, pentru mai buna înțelegere îmi permit să adaug:

    “Peisaje fantastice, de o frumusețe aparte, constituie locul de desfășurare a legendei. Tristan(Brad Pitt) este cel care aude chemarea sălbăticiei și viața lui nu are liniște dacă nu-și urmează instinctele. Însă aceste porniri vor fi cele care vor destrăma iubiri, familii și îl vor face pe Tristan să rămână singur, o piatră de care se vor lovi toți cei la care el ținea.”

    Nu m-a dus pe mine capul la așa ceva, e doar Vocea Ursului de pe Cinemax punct ro.
    Ideea ar merita un pic de atenție. Ce pierdem și ce câștigăm ?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *