Despre oameni și cai

Posted by on Jul 13, 2016 in Blog, Travel | 0 comments

Despre oameni și cai

Mie îmi place călare

Trecând peste chicotitul pe care aceste vorbe o să-l stârnească, recunosc că de fapt aici o parafrazam pe Roxana, care a zis că odată ce-ți place într-o șa, îți place în toate: „ai aceeași senzație de libertate”. Așa o fi, nu contest, mie călare pe cal nu mi-a dat o mare senzație de libertate, ci mai repede de imensă uimire (ui’ la mine, colea sus!) amestecată cu bucurie, pentru că mă plimbam pe niște dealuri molcome absolut superbe, la doi-trei pași de București, și toate amestecate cu un damf de frică (pen’că de fapt nu știu să călăresc).

Diferența între cal și motocicletă e că dânsul, calul, n-are butoane. Sau nu cele pe care le știu eu, așa că întrebarea: cum pornește calu’ ăsta? e perfect legitimă. Mai rău, dacă se sperie, odată se pornește a se zdruncina subt tine, se frăsuie, se bâțâie, se încovoaie, toate acestea neavând neapărat o rezolvare simplă în paginile manualului de utilizare a calului. Și chiar dacă nu se sperie, în mers normal se mai împiedică, mai coboară o râpă, dar nici așa nu-ți lasă vreme să studiezi, doct, un mic tratat de Cum oprim calul cu calm, cum cârmim la stânga și la dreapta.

Deci dacă la motociclete treaba e simplă din butoane și manete (după aproape 9 ani de exersat), la cal, la a doua încălecare, situația era complexă.
Mai știi cum ne aruncau părinții în sus (tații, că mamele zbierau să-nu-scapi-copchilu-gicule!!!) când eram noi mici? Ei, cam așa eram și eu călare: un amestec de groază – oh Doamne, o să mor în chinuri, cu extaz –mamă, asta e cea mai mișto chestie din lume!!! Tot cam ca la motociclete.

Dar am început povestea direct din mijlocul spinării calului. Cum am nimerit acolo?

Potcoava Mountain Hideaway

Potcoava Mountain Hideaway

Toată istoria se petrece la Potcoava, o pensiune la 36 de kilometri de Târgoviște. Am ajuns simplu, exceptând poticneala românească făcută de autoritățile vrednice care s-au apucat de asfaltat o porțiune de drum fix înainte de festivalul Haidook Summer Fest, organizat de gazdele noastre. Așa că la terminarea asfaltului ne-am pus coada pe spinare, peste rucsaci, și-am pornit jumătate de drum pe jos, către pensiune, ghidați de Ionuț. Despre Ionuț Popescu și pensiunea Potcoava o să vin să mai zic, deocamdată să revenim la caii noștri.

Ionuț ghidând trupa către pensiune

Ionuț ghidând trupa către pensiune

O să spun doar unde e, pentru că locul e de vis. Pensiunea e adunată în mijlocul a două-trei dealuri, într-o zonă tivită în stânga și-n dreapta de satele Brebu și Runcu, mărginită în față de o vale în care se înghesuie o pădurice tăiată de albia unui râu nu prea mare, cât să-l sari din doi trei pași pe pietrele potrivite. Are și dânsul un rol mai încolo.

Cum intri pe poartă, pe stânga te întâmpină zece cai blonzi și-un mânz subțire. Din rasa Haflinger, aduși din Tirol și aleși special pentru că-s blânzi, zdraveni, învățați cu muntele și rezistenți, tocmai buni pentru plimbat turiști bezmetici pe spinare, când în sus și când în jos.

Cred că dânsul era Oscar

Cred că dânsul era Oscar

Căluții Haflinger din Tirol

Căluții Haflinger din Tirol

În manej

Acuma, la prima ieșire în manej în seara când am ajuns la pensiune, aveam oarece emoții. Știam (tot de la Roxana), că un cal te poate arunca liniștit de pe spinare, trebușoară care se poate lăsa cu oase ieșite la aer dacă într-adevăr n-ai noroc. Mi-am dat seama, povestind altora despre cai, că la fel aș recomanda și eu unui motociclist începător – atenție, ai grijă la aia și la cealaltă, că te poți întoarce acasă în mai multe bucăți decât ai plecat.

În manej

În manej

Cu gândurile astea optimiste în cap, hop pe cal. Dânsul e un pic mai sus decât știu eu de pe motor, iar aruncatul târtiței proprii peste jumătate de animal ca să nimerești în poziția corectă e destul de dificilă, dacă nu te-ajută cineva cu un brânci în derriere sau cu o palmă bine plasată pe rotunjimile atârnânde. Nu mai știu dacă am primit asemenea încurajări, dar cum tare atletică nu sunt, ceva minune s-a produs de m-am trezit deasupra. Deasupra la cal, cum ziceam.

În jos, josul era departe. Până să apuc să mă panichez de tot, am primit repede instrucțiunile despre cum trebuie să stea piciorul în scăriță (băgat doar cu vârful să-l poți scoate repede la necaz), spatele drept, mâinile așa și pe dincolo, nu trage de dârlogi că-l doare pe cal, de la zăbală. Abdomenul încordat în caz că trage să-ți fure dârlogii (că doară animalul știe dacă ai mai călărit și te încearcă să vadă dacă îl poți stăpâni sau nu).

Toate povețele le primeam de la Alexandra, care s-a ocupat de noi din pură pasiune – ea de fapt lucrează în Brașov la Tărâmul Cailor – Echitație Cișmașu și era în vizită la Potcoava.

Am exersat un pic în manej mersul la pas, ba chiar și niște jaloane. Iacătă că nu numai cu motorul poți să faci slalom printre obstacole. Trebuia să ne obișnuim un pic cu călăria, deoarece a doua zi aveam promisă o plimbare pe cai prin păduricea de care ziceam mai sus.

Pe cai în manej

Pe cai în manej

Vrajă cu cai

Înainte de plimbarea noastră călare urma să-l vedem pe Miron Bococi, maestru de dresaj în libertate, la antrenament, venit la invitația lui Ionuț pentru festival. Nu-l știam dinainte, am aruncat un ochi pe fugă pe facebook și-am văzut că e numit vrăjitorul de cai. Mă rog, cum ne place nouă să numim toate lucrurile la superlativ, îmi zic, nu prea impresionată de clișeul de limbaj.
Față în față, Miron e un tip liniștit, dar deschis la vorbă, și pe care de câte ori îl întrebam despre cai, avea un zîmbet lăuntric și-n același timp copleșit care parcă spunea– cum aș putea să-ți povestesc în câteva vorbe tot ce-am învățat în ani de muncă și sute de nopți nedormite?
Apoi ne răspundea, calm, la toate curiozitățile noastre: Dar cum i-ai învățat să facă așa? Dar cum… dar cât…?

Miron Bococi cu Bruce

Miron Bococi cu Bruce

 

Miron e magic, ăsta-i adevărul. Ceva din ființa lui probabil rezonează cu animalele astea, și împreună, munciți bine toți patru, și el și caii cu care venise, se mișcau în manej în timpul antrenamentului într-un fel neverosimil. Toți odată, caii la semnalul lui, răspunzând la mici sunete scoase de Miron, care lor le transmiteau comenzi repetate în ani și ani de sudoare. Un dans ciudat, profund, o comuniune fără sens pentru noi, cei rupți de natură, de adevăr și de alte ființe. Pentru creaturile betonului, orășeni prăfuiți veniți să stea cocârjați pe spinarea animalelor docile, magia (nu, nu există alt cuvânt, pur și simplu) lui Miron Bococi împreună cu caii săi rămâne de nepătruns.
Întâi cu unul, apoi cu doi, apoi cu trei cai deodată, toți unul lângă altul, parteneri, făceau figuri ale căror denumiri nu le știu, dar îi simțeam legați pe toți, om, cal, cai, amestecați, întrepătrunși în voință și acțiune.

Miron cu Feeling

Miron cu Feeling

La un moment dat, exercițiul s-a terminat și noi am rămas cumva nedumeriți. La fel cum în prezența unui miracol, nu știi să-l cuprinzi și pricepi pe de-a-ntregul, la fel din spectacolul lui Miron rămâi cu întrebarea, atârnată de colțul gurii căscate… și totuși, cum a făcut?

La masă cu caii, cel mai simplu lucru din lume...

La masă cu caii, cel mai simplu lucru din lume…

A doua parte a antrenamentului am văzut-o pe dealul vecin, unde urma să se desfășoare festivalul Haidook Summer Fest, pentru care Miron venise cu caii săi. Același moment de magie, de data asta pe iarbă. Între figuri, caii pășteau câte un pic. Chiar, cred că e ciudat să lucrezi așa printre întinderi nesfârșite de mâncare și să nu bagi nasul măcar un pic. Cum aș avea eu biroul tapetat cu pizza sau vreo friptură tronând pe imprimantă… păi să nu… iau o gură măcar? Una mică? Hap!
Aici am văzut și elemente de volteu, la care Miron și prietenul său Yannis ne-au arătat că indiferent cât ești de bun la călărie, tot poți să nimerești pe lângă, ba în picioare pe lângă cal, ba în mâini, ba, dacă într-adevăr nu ești atent, te poți așeza și-n cap pe cal. Poftim comedie, înseamnă că nimeni nu-i perfect…

Lumânarea

Lumânarea

În același spectacol avea rol și Guillem Fernàndez Vallsmaster of swords  pe platourile de filmare de la Game of Thrones. (Serialul ăla la care dacă  te-ai uitat, acu’ trebuie să aștepți un an pentru episodul următor!). Pe Guillem ba îl vânau cu lassoul, ba îl târau de pe cal, ce să mai, viață grea.

Guillem? E pe jos.

Guillem? E pe jos.

Cu calul pe offroad

Am ajuns călare pe cai până pe dealul unde s-a desfășurat antrenamentul celor trei viteji pentru festivalul Haidook Summer Fest de a doua zi. Iară emoții. Sigur că toate explicațiile Alexandrei care desfăceau o acțiune complexă în gesturi mici la care să fii atent erau de mare ajutor, dar iar mi-au venit în cap toate avertismentele Roxanei, cum că dacă se sperie calul, o rupe la fugă cu tine, te aruncă… Asta până am aflat că vom merge cu însoțitor, fiecare căluț cu un om lângă el care știe să-l strunească și care urma să aibă grijă de noi.

Prin pădure, pe căluți

Prin pădure, pe căluți

Așa, la primul drum l-am cunoscut pe Mugurel, un tânăr din sat, venit la pensiune să muncească cu caii. Cu calm și cu încredere mi-a explicat din nou cum să stau, să am grijă că la coborâre trebuie să mă las pe spate, picioarele-nainte.
Râul acela de care povesteam mai sus s-a transformat într-o râpă noroioasă prin care căluții au trecut bine, noi cam speriați (cei care călăream pentru prima oară), iar însoțitorii (ca Mugurel și ceilalți băieți de la pensiune care aveau fiecare în grijă un cal cu călăreț), cam opintiți.
Mugurel visează că „în vreo zece ani poate ajung și eu să știu măcar pe jumătate din cât știe Miron.” Probabil că dacă va munci serios, are șanse. Îți dai seama de asta dacă-l asculți cum vorbește despre cai, cum i s-a schimbat perspectiva de când a învățat să lucreze cu caii de la Miron, venit special să facă școală cu ei acum un an. Mugurel spune că dacă până atunci credea în bătaie, a început apoi să înțeleagă de ce un cal reacționează așa cum o face, și cum să-l corecteze.

Vis

Vis

Vorba tatei – pe cai, că se filmează!

 În ultima zi, înainte să plecăm de la Potcoava, am mai avut parte de o plimbare pe cal prin pădure până la vecinul de pe celălalt deal, pensiunea Runcu Stone – cocoțată numai bine cât să vezi pân’ departe-n zare ce țară faină avem (la doi pași de București, am reținut, da?). Am stat iar la taclale cu Mugurel pe drum (am avut grijă să-l cer însoțitor), am mâncat în foișor la Runcu Stone și-am plecat, rotunzi pe cai blonzi, înapoi la Potcoava, apoi în mașini, apoi acas’ la București, înapoi în viețile noastre, în birourile pătrate, între betoanele gri cu prea puțin verde.
Pe drum, toți din mașină suspinam cu alean – măi, ce fain a fost!, cu zâmbete visătoare întinse pe obraji.

Pe deal, în zare, locul festivalului Haidook Summer Fest

Pe deal, în zare, locul festivalului Haidook Summer Fest

Mai multe poze – aici.

This slideshow requires JavaScript.

Acum ce mă fac, că m-am îndrăgostit. M-apuc de călărie?


Acest articol a fost scris în infoturul “RomâniaAutentică: călărie și relaxare la Potcoava” organizat de Turism Market și Potcoava, în parteneriat cu Romanian Art & Craft 

Dacă ți-a plăcut încearcă și:

Bună ziua națiune!
Despre drumuri mari și mici
5 lucruri pe care sigur le faci greșit în vacanțe
468 ad

No Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *