7.

Posted by on May 23, 2016 in Blog | 4 comments

7.

 

Ce relație complicată și dureroasă am avut! Ce aiurea, cu țipete și strigături, cu tăceri îmbufnate, cu greșeli neiertate, cu dreptatea mea împotriva dreptății lui. Cu nervi, cu nesunat câte o eternitate. Cu două suflete paralele, care s-ar fi căutat la infinit dacă ar mai știut să-și vorbească. Dar nu, noi ne certam.

Ce simplu mi-ar fi să dau vina doar pe el și să zic că a fost un mare escroc sentimental și încăpățânat ca un catâr, ba mai și bea prea mult. Mult prea mult. Ce simplu mi-ar fi să zic că a fost doar vina lui că nu mi-a oferit ce am vrut, că mi-a fost greu, că m-a lăsat să mă descurc singură.

Ce amestecate sunt și-acum, după atâta timp, momentele bune cu acelea rele. Momentele de mândrie că e al meu, cu momentele de rușine când n-aș fi vrut în ruptul capului să mă las văzută lângă el. Ce ușor mi-era să-i judec toate păcatele, să-l fac vinovat și de altele, să nu vreau să văd nimic altceva din el decât vina. O mare și interminabilă vină.

Ce ușor mi-a fost pentru că a fost el de vină. Mereu. Mereu el.

Și-acum?

S-a dus așa, plin de vină și păcate neiertate.

S-a dus cu toate lecțiile pe care mi le-a dat vreodată, despre cum să treci peste cele mai grele momente ale vieții, despre șah și biciclete, despre fotografie și prieteni și despre încrederea în lume și dragul de-a pleca de-acasă, că tare mult am mai hălăduit noi doi. Și câte or mai fi sădite acolo-n mine, și eu am uitat ca proasta de unde vin, că eram ocupată doar să mă cert cu el. S-a dus așa, inventând povești care nu există, cum făcea pe vremuri…

Cum povești care nu există? Uite-așa: Un moș avea o moașă. Și el dormea pe-un pat și ea dormea pe-o pată. Și moșul se juca cu-n lup și moașa se juca cu-o lupă… Și-o ținea așa până nu mai puteam de râs.

S-a dus fără să-și cunoască nepoata, fără să pot să-i povestesc toate aventurile nebune prin care am trecut, cu motorul prin juma’ de continent și câte și mai câte. Mamă, ce mândru ar mai fi fost de mine! Nu cred că mi-ar fi zis în față, dar pe la alții ce s-ar mai fi împăunat.

S-a dus așa, vinovat, acum 7 ani, și eu ca proasta, nu l-am iertat.

Cui să-i mai cer iertare acum?

„Umm, mama…
Atât de mult mi-e de dor de tata,
De parcă n-aș ști când mi-e dor,
Că totu-i trecător…”

 

 

Dacă ți-a plăcut încearcă și:

Traseu prin Iași în zece pași
#RDTC 2016
Cum să intri-n casă în patru acte ratate
468 ad

4 Comments

  1. Și dacă am fi făcut tot ce trebuie (ce-o fi aia?), ca fii și fiice, tot ar mai fi loc de regrete! El e acolo unde ȘTIE DESPRE TINE! Mergi înainte și iartă-te, pentru că el a iertat, înainte ca tu să crezi că ai greșit!

  2. Nu comentez despre TATĂ și nici despre MAMĂ.Pentru mine sunt ca sfintele taine, se iau ca atare ș-atât.

  3. @Motzok – mulțumesc de susținere, așa-i, loc de regrete rămâne mereu.
    @Corina – așa-i, numai că eu eram răzvrătită și el încăpățânat, ce scântei mai ieșeau. Noroc cu mama, care zice că ei îi este tot mai aproape pe măsură ce trec anii, dar așa cum era el când era tânăr. Mulțumesc de vorba bună.

  4. Am plans…Aceeasi reactie am avut-o si eu in prezenta lui… L-am urat ca m-a despartit de Ilina, ca bea, ca totdeauna afisa un aer de superioritate(desi avea motive! )Abia mult mai tarziu am analizat totul la rece si am inteles DE CE…Si mi-am amintit ca datorita LOR am cunoscut muntii, am invatat ca niciodata nu trebuie sa te lasi in voia vantului, ca e mare lucru sa fii OM ! Numai ca n-am fost in stare sa-i multumesc cand inca se mai putea…Poate c-as fi rupt o vorba buna, dar ma speria sarcasmul lui, glumele pe care uneori nu le puteam inghiti…desi in sinea mea am recunoscut intotdeauna ca fara ei as fi ajuns pacient la”Balaceanca”dupa cea mai urata experienta din umila mea viata… MULTUMESC,ILINA SI FLORIN POPA !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *