Cum să intri-n casă în patru acte ratate

Posted by on Apr 22, 2016 in Blog, Nervi urbani | 7 comments

Cum să intri-n casă în patru acte ratate

Aș vrea să fac o mărturie publică despre cum fac eu în viața mea să-mi fie greu, când ar putea de fapt să-mi fie simplu.

Actul I

Personaje: Eu, doi neuroni rătăciți
Recuzită: cafea (degeaba), pisică, mâncare, chei

Scena: Dimineața când nu există nici sinapsă, nici lumină, nici întristare. Nici puls.

Să vedem deci cum a fost ziua de ieri, și nici măcar toată ziua, ci doar ieșitul din și intratul în casă.
După cafea, dinți, pisică, mâncare, pe care după caz le-am injectat, spălat, supt, îngurgitat, ies pe ușă îmbrăcată și aranjată. Ca să dau spoilerul din prima, zic: ies, încui, las cheile în ușă. Pe dinafară.

Neuronii, nemulțumiți de ora de funcționare, se uită unul la altul, ăia doi câți sunt toți și zic: nope, nothing to see here, moving along1. Iau cafeaua la pachet și pleacă cu tot cu mine. La muncă.

Actul II

Personaje: eu, cei doi neuroni, prietena nr 1.
Recuzită: geantă, bilet, măsuță, ușă, telefon. Fără chei.

Scena: eu în fața ușii.
De la muncă m-am întors evident neștiutoare, că habar n-aveam ce fault îmi trăsese creierul de dimineață, și m-apuc, pur-femeiește, să zgârm în geantă – după chei. Nu sunt. Din nou: buzunaru’ mare, alea mici, toate trei, iar ăla mare. În sacou nimic, în blugi pas. În geantă, unde mă uitasem deja de trei ori sub fiecare cusătură, oare n-or fi cheile? Sap. Dau de căptușeală, de piele, de mine însămi pe partea ailaltă. Dacă mai sap, dau de miezul pământului.
Concluzie: n-am chei, nu intru-n casă.

Neuronii, ăia doi de dimineață, scârbele, se căcau pe ei de râs și-mi transmit suveran: n-ai chei. Zău? Pe voi vă omor primii mă, la prima bere!!

Și ca un copil de doi ani care caută ce-a pierdut în ultimul loc unde l-a văzut, mă duc și eu până la ușă (operațiunea de disecție a genții se desfășura pe o măsuță, la doi pași mai încolo).
În ușă, bilețel: „cheile sunt la apartamentul XX”. Aa, păi stai, filmul ăsta l-am mai văzut, acu’ vreo zece ani când mi-am pierdut pisica. Altă poveste, nu ne ocupăm de ea acum.
Perfect. Apartamentul XX, cioc-cioc-țâr-țâr-țââââââââââârr!
Cheile mele nu sunt acasă.
Eeei, dar ce crezi că eu m-am născut ieri? Apăi nu bre, îs bătrână și pățită! Eu n-am încredere în mine nici să duc gunoiul fără o pereche de chei de rezervă, încă de pe vremea când aveam clanță d-aia care se încuie când tragi de ea în sus, pe care mi-a rupt-o o rudă foarte puternică.
Deci: sun prima prietenă care are o copie de la chei și care vine la pisică când sunt plecată.
Trei apeluri mai târziu și-un reject, dau SMS: când vii acasă că n-am cum să intru la mine?

„Pe la zece seara…”

Nu bun.
Ai zice că gata, asta mi-a fost nu?

Actul III

Personaje: eu, neuronii nu-s, că s-au dus să bea, prietenul nr 2.
Recuzită: taxi, mașină, piatră de moară. Tot fără chei.

Ei bine, nu e gata, eu sunt o persoană extrem de organizantă: îi organizez pe prieteni să mă scape din haos. Sunăm la poarta numărul doi, la inocentul care s-a însurat cu prietena mea cea mai bună, fără să știe că ea vine la pachet cu toate pietrele astea de moară. Da, de mine vorbesc.
-Ești acasă?
-Da.
-Vin să-mi iau cheile să intru și eu în a mea.

Asta după ce calculasem în cap cât dau pe un taxi până în Berceni. Unu’ dintre neuroni ridică două degete în silă și-mi aruncă, în complet dezgust: tocmai ai parcat mașina când ai venit de la muncă. De ce te-ai duce cu taxiul?
Ahhh. Chiar n-am studiat destul în școală despre cum funcționează creierul și cum poate să îți dea asemenea scurt- circuite pe sistem.
Ok, iau mașina, val-vârtej până în Berceni și-napoi. Val-vârtejul se petrece prin Piața Sudului. Bucureștenii își imaginează ce înseamnă asta. Ceilalți trebuie doar să știe că se lucrează la un pasaj comandat de vreun ilustru primar-pușcăriaș al capitalei.

Actul IV

Personaje: eu, vecina
Recuzită: lift, multe chei, ciocolată

Intru victorioasă în bloc, cu cheile recuperate din Berceni, știind că nimic nu mă va mai opri să intru în casa mea, nici măcar propriul creier. În lift, vecina. Dap, cea de la actul I, cu biletul.
-Să vedeți că, săru’mâna, le-am mai pierdut, am altele pe la prieteni, etc.
Acum aflu și eu că le lăsasem în ușă, neuronii, ăia doi nemernicii care știau, fac pe niznaiu.
Ajungem în fața ușilor, eu la a mea, ea la a ei. Eu descui, ea se miră, eu mai explic odată: prietenul-berceni-cópii-în-nimeni-nu-poți-să-ai-încredere.

Intru în casă  (aaah, sweet home and fluffy cat!) și ies instantaneu cu o ciocolată de mulțumire pentru vecina (are copíi). Mă duc să cioc-cioc, să-mi recuperez celelalte chei și să-mi prezint mulțumirile.

În ușa vecinei, pe exterior, atârnau cheile ei.

-Vecina? Vedeți că se ia.

Acum date fiind cele de mai sus, vă rugăm răspundeți:

  • Mai bine era dacă stăteam în fața ușii până venea vecina? Mă pot conecta la wi-fi-ul propriu, deci eram în siguranță.
  • Mai bine mai las încă o pereche de chei undeva? …că n-am încredere cu doar două rezerve în oraș.
  • Să sparg ușa n-am luat în considerare decât atunci când m-am încuiat ÎN casă și nu în afara ei, totuși, ar fi fost o soluție să mă sui pe schela de la anveloparea blocului și să intru pe geam?
  • Mai bine nu mai ies din casă data viitoare? Că uite cum a mai arătat ziua asta în alți ani…
Bad day for science.

Bad day for science.


1nimic de văzut aici, circulați. (n.tr.)

Dacă ți-a plăcut încearcă și:

4 zile-nfipte într-una
#RDTC 2016
7.
468 ad

7 Comments

  1. Eu în locul tău mă duceam la cumpărături până se întorcea vecina.
    Îmi luam ceva frumos, să sărbătoresc zăpăceala 😛

  2. Cred că eram obosită. Sau aiurită. Sau blocată în proiect că trebuie să intru în casă. Știi tu, neuronii…

  3. Știu, erau și ei relaxați..
    😀

  4. Asta-mi aduce aminte de o fază din Brașov, în fața ușii unei case care da chiar în stradă, era o tipă care scotocea în geantă cu mâna intrată pân la cot. Până să ajung în dreptul ei, deversase geanta pe trotuar =))
    Așa, la o vedere holbată, a mea și a altor trecători amuzați, cred că avea peste cinzeci de chestii mărunte în geanta aia =)) Nu știu dacă a găsit cheile, dar măcar a descoperit ce mai are prin geantă…

  5. bere in fata usii, pe pres. + WiFi si miorlairuri de support din casa=love

  6. Nu știu dacă sunt chiar miorlăituri de suport… 😀

  7. @Claudia: pe vremuri, pe un forum, iscasem o adevărată nebunie cu un joc – „spune ce-ai în geantă”. The things I’ve seen…
    Chiar, cred că o să reînnoiesc printr-un post.
    @wildsith: s-ar fi frustrat pisica, zău… Deși ideea e bună.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *